SFÂRȘITUL ENERGETICII CARBONULUI HARD ÎN EUROPA ȘI O TRANZIȚIE MEDIATĂ DE PUTEREA ATOMULUI

0
55

Consiliul European din 20-21 iunie 2019 a adoptat Agenda Strategică a Uniunii Europene pentru 2019-2024, care se axează pe patru priorități principale: (i) protejarea cetățenilor și a libertăților; (ii) dezvoltarea unei baze economice solide și pline de vitalitate; (iii) construirea unei Europe verzi, echitabile, sociale și neutre din punctul de vedere al impactului asupra climei și (iv) promovarea intereselor și valorilor europene pe scena mondială.

În privința construcției unei Europe verzineutră din punct de vedere climatic, Consiliul European a invitat Consiliul UE și Comisia Europeană să avanseze cu lucrările privind procesele și instrumentele ce vor fi instituite pentru a atinge acest scop până în anul 2050, dar ținând cont de următoarele imperative: (i) să fie luate în calcul particularitățile țărilor UE; (ii) menținerea competitivității industriei europene; (iii) recurgerea la măsuri echitabile și echilibrate din punct de vedere social; (iv) respectarea dreptului statelor membre de a decide asupra propriului mix energetic și (v) valorificarea măsurilor deja adoptate în vederea atingerii obiectivului de reducere a emisiilor până în anul 2030.

La câteva zile după summit-ul liderilor europeni, comisarul Miguel Arias Cañete declara că s-a obținut deja un important progres în condițiile în care majoritatea țărilor Uniunii Europene sunt de acord cu țintele pentru anul 2050, și nu este nimeni surprins, în același timp, de faptul că există câteva țări ale Uniunii care consideră că mai sunt necesare încă discuții serioase asupra implicațiilor pe care le va avea alegerea acestui set de politici în domeniul schimbărilor climatice.

Vocile care pun sub semnul întrebării nu atât țintele din pachetul european privind schimbările climatice pentru anul 2050, pe care le consideră, în principiu, legitime, cât fezabilitatea atingerii acestora de către economiile din estul Uniunii într-un termen atât de scurt, precum și determinarea cu care statele membre dezvoltate din Uniune vor acționa solidar pentru a sprijini aceste economii bazate pe energetica carbonului, sunt: Polonia, Cehia, Ungaria și Estonia.

Într-un articol publicat de Politico la finele lunii iunie ac., sunt inventariate preocupările celor patru state membre ale Uniunii Europene care exprimă rezerve la ambițioasele ținte ale Bruxellesului și care, în final, conduc la același mesaj: ca să atingem acele ținte, pe care și noi suntem dornici să le asumăm, avem nevoie de bani, de foarte mulți bani.

Încă deținătoare a președinției Consiliului Uniunii Europene, România nu s-a alăturat celor patru la Consiliul European de la finele lunii iunie ac., deși are structural aceleași probleme: o mare parte din producția de energie este tributară carbonului hard (cărbune). Să înțelegem că avem deja soluții care ne permit să privim mai detașați viitorul?

CEI PATRU…

Polonia, explică Politico, este economia cea mai importantă dintre cele patru, iar premierul Mateusz Morawiecki le-a explicat partenerilor săi din Consiliu că la acest moment expansiunea rapidă a economiei țării sale este susținută în proporție de 80% de producerea de energie în termocentrale alimentate cu cărbune. Acest model energetic nu va putea fi schimbat peste noapte, fără a induce șocuri în economie și, implicit, în societatea poloneză; ori acceptarea voluntaristă a țintei 2050 reprezintă implicit echivalentul asumării deliberate a inducerii unor șocuri care ar distorsiona puternic economia țării sale.

Ca să fie și mai plastică analogia, ministrul Jadwiga Emilewicz explica: ”Mixul energetic al Franței se bazează în proporție de 80% pe energia atomică, ceea ce înseamnă că pentru ei atingerea obiectivului de neutralitate climatică până în anul 2050 este mult mai puțin costisitor decât ar fi pentru noi.”

Premierul ungar Viktor Orban, în stilul său franc de a exprima abordarea guvernului de la Budapesta în problemele europene, atenționa că obiectivul atingerii neutralității climatice în trei decenii implică achiziționarea rapidă de noi și costisitoare tehnologii, iar Ungaria pur și simplu nu are bani. După care a adăugat: ”Noi pur și simplu nu putem susține propunerile până când nu știm ce fonduri ne poate pune la dispoziție Uniunea în așa fel încât să putem susține modernizarea economiei.”

Andrej Babiš, premierul Cehiei, a nuanțat puțin spre deosebire de partenerii săi din Grupul Vișegrad, explicând partenerilor din Consiliu că are dubii că țintele 2050 sunt realiste, în condițiile în care, în timp ce Uniunea Europeană este preocupată să reducă emisiile de carbonrestul lumii își permite să facă invers și investește în tehnologii energetice vechi, bazate pe carbon, dar care produc o energie mult mai ieftină.

Estonia a oferit exemplul unui scepticism sănătos – iar guvernul României ar putea să ia seama -, prin premierul Jüri Ratas, care a explicat că țara sa și-a atins deja în proporție de 80% țintele privind reducerea emisiilor de carbon, dar acei 20% care au mai rămas sunt partea cea mai dificil de gestionat. Guvernul său face analize detaliate pentru a identifica o soluție care să permită Estoniei asumarea țintei de neutralitate climatică pentru anul 2050, iar până la finalizarea acestora nu-și poate asuma nimic.

Ca o concluzie pentru poziția formulată de cei patru, ministrul polonez de externe, Jacek Czaputowicz, a conchis pentru Consiliu: ”Suntem pentru protecția climei și așteptăm un plan serios.”

…SUNT DE FAPT MAI MULȚI?

Să zicem că, fiind implicat în organizarea Consiliului European ca președinte al Consiliului UE și broker (onest) al ultimelor negocieri pe Agenda Strategică pentru 2019-2024, guvernul României a înțeles să nu formuleze obiecții în manieră fermă, așa cum au făcut-o Ungaria, Polonia, Cehia și Estonia, față de țintele de neutralitate climatică; doar că atunci, implicit, Bucureștiul și-a asumat o conduită și un set de politici menite să ne asigure că suntem înscriși pe drumul către respectivele ținte.

De la această asumpție plecând, mi-am propus să fac o testare rapidă, trecând în revistă unele evenimente din energetica carbonului de la noi, pentru a evalua dacă România este cu adevărat pregătită pentru tranziția către neutralitatea climatică: are politici setate, și-a propus investiții, are planurile de finanțate dimensionate, se cunoaște pe ce mix energetic ne putem baza în tranziția post carbon (hard), dacă este cazul etc.

Prima știre care mi-a reținut atenția a fost o analiză HotNews, privind situația celui mai mare producător de energie electrică din cărbune al țării, și anume Complexul Energetic Oltenia. Astfel, concluzia analizei este aceea că: ”Situația financiară a Complexului Energetic Oltenia, companie cu 13 mii de angajați, este din ce în ce mai gravă. Anul 2019 se anunță chiar mai prost pentru companie, după ce anul trecut a înregistrat pierderi de peste 1,1 miliarde de lei.

Pentru rezultatele financiare absolut dezastruoase ale anului 2018, care se preconizează a fi la fel și în anul 2019, am reținut că managementul Complexului Energetic Oltenia, susținut de o parte a conducerii Ministerului Energiei (de fapt chiar de ministrul Anton Anton), dă vina pe costurile foarte mari cu certificatele de emisii de dioxid de carbon, care trebuie achiziționate anual pentru a obține dreptul de funcționare, și care la CEO au ajuns să depășească 40% din cifra de afaceri.

Alte voci din ministerul de resort nu sunt de acord cu managerii Complexului, pe care îi acuză fățiș de proasta gestiune a afacerii; este cazul secretarului de stat Marius Dumitrașcu, care a înțeles că genul de atitudine pe care îl are conducerea CEO este incompatibil cu trendul european (și buna guvernanță): ”Ceea ce este trist, ceea ce mă face pe mine să urlu câteodată, este că au fost momente în timp pe parcursul anului 2018 când au avut disponibil, au avut bani în conturi, certificatele erau în medie 7 euro și nu le-au achiziționat, deși tendința era de creștere, erau informații în acest sens.

În principiu, statul român a definit o politică și pentru energetica lignitului, deocamdată fiind în discuție: (i) investiția pentru un grup energetic nou, de 600 MW, la Rovinari, pentru care se poartă negocieri cu corporația China Huadian Engineering Co.Ltd., (ii) perspectivele unor investiții în stocarea geologică a dioxidului de carbon, pomenite fulgurant de ministrul Anton Anton, dar fără nicio dezvoltare concretă și, în fine, (iii) proiectul Craiova II, integrat, prin care un grup energetic va face tranziția de la cărbune la gaze naturale, alimentându-se din depozitul de gaze de la Ghercești, iar stocarea în depozit va fi asistată energetic cu centrale eoliene.

VisanDincolo de bunele intenții, dacă ne întoarcem la realitate, viitorul suportă extrem de multe nuanțe. Secretarul de stat din Ministerul Energiei, Doru Vișan, făcea în iunie ac., înainte de Consiliul European, o serie de declarații cu nimic mai prejos decât ale celor patru:

– ”Dacă vrem să eliminăm în totalitate cărbunele, trebuie să găsim cu adevărat alternativa. Analiza la ora actuală arată că nu putem acest lucru. România nu-și poate permite, cel puțin până în 2030, să renunțe total la cărbune. Nu poate. Este pusă în pericol securitatea energetică”;

– ”Din păcate, noi trebuia să avem o abordare de genul următor: în primul rând să definim până când păstrăm cărbunele, la ce putere îl păstrăm, corelat cu punerea de noi capacități pe gaz, că aceasta este alternativa, și sigur cu componenta de regenerabile, cu factorul de instabilitate care există, pe baza prognozelor și statisticii de până acum”;

– ”Așa cum știți și dumneavoastră, și cum sunt și previziunile, presiunea asupra cărbunelui va continua, ea s-a materializat în 2019 pentru anul 2018 la un 23 de euro, aproape de 24 de euro pe certificat, ajungând la o cifră pe care, dacă o discutam acum câțiva ani, niciunul dintre noi nu acceptam acest lucru: 42% din cifra de afaceri.

Ideea nu este aceea de a-l contrazice pe secretarul de stat Vișan – mai puțin acolo unde s-a postat singur în contradicție cu colegul său de minister, secretarul de stat Dumitrașcu -, ci de a înțelege de ce România, cu problemele pe care le are, a părut să facă opinie separată față de Ungaria sau Polonia, deși evident că împărtășește aceleași temeri.

Pe de altă parte, plecând tot de la afirmațiile lui Doru Vișan, dacă soluția de tranziție este gazul natural, atunci cum se explică blocajul în proiectele privind exploatarea rezervelor de gaze naturale din Marea Neagră, acolo unde guvernul a găsit mai degrabă soluții de descurajare ale investitorilor, care par să culmineze cu anunțul companiei americane ExxonMobil că se retrage din proiectul în care este partener cu OMV Petrom.

O analiză a Profit.ro conchide că ExxonMobil este decis să se retragă din proiect, deși a investit circa 700 milioane de dolari în operațiunile de explorare, iar autoritățile române poartă în cea mai mare parte responsabilitatea acestei decizii ,întrucât au considerat că indiferent cât întind coarda în materie de balet legislativ, modificând înțelegerile privind taxarea și impozitarea operațiunilor petroliere off-shore, ”câinele nu va pleca de la măcelărie”; adică ExxonMobil va ține cont în adoptarea FID mai degrabă ca banii deja investiți să nu fie irosiți și că deși mai mic, profitul din extracția gazelor din Marea Neagră va fi totuși semnificativ.

După ce în urmă cu puțini ani și Chevron procedase într-o manieră relativ similară, ai fi zis că autoritățile române au deprins lecția negocierii cu marile companii energetice americane. Retragerea ExxonMobil nu înseamnă că proiectul nu ar putea în cele din urmă să fie dezvoltat, dar dă în piață un semnal cu impact greu de estimat la acest moment.

Analiza Profit.ro mai atrage atenția că România a pierdut o oportunitate majoră, alegând să balanseze în loc să profite, urgentând dezvoltarea proiectelor. Exitul ExxonMobil este semnalul că alte proiecte concurente (coridorul sudic, Nord Stream II, gazele din estul Mediteranei) au avansat și vor inunda cu gaze piața românească; efectul: poate că la început gazul ieftin va impulsiona soluția construcției/ adaptării termocentralelor pentru producția pe gaze naturale (alternativa acreditată de Vișan), după care România, pentru că a ratat să-și pună în valoare potențialul propriilor rezerve naturale, va deveni dependentă de importuri în termeni absoluți.

MIZA PE ENERGIA NUCLEARĂ

Mă întorc din nou la cei patru cu observația că, deși în Uniunea Europeană celor din Grupul de la Vișegrad li se spune rebeli, nimeni, niciodată, nu i-a considerat naivi sau lipsiți de capacitatea de a-și administra înțelept economiile. Ori Polonia, Cehia, Slovacia și Ungaria se bazează pe energetica nucleară în tranziția către neutralitatea climatică. La fel și Bulgaria.

România a anunțat la rândul său că are intenția de a dezvolta noi capacități, însă, la fel ca în cazul exploatării gazelor naturale din Marea Neagră, negocierile trenează de (prea) mult timp, iar varianta care se află pe masa de negociere pare să nu fi fost cea mai inspirată. Întârzierile noastre, combinate cu avansul rapid al celorlalte proiecte din regiune, ne lasă șanse tot mai mici să beneficiem de confortul de a încheia cel mai bun parteneriat pentru dezvoltarea de grupuri noi la Cernavodă.

Polonia se bazează în proporție de 90% pe cărbune ca să își asigure nevoia de consum de energie electrică. Ministrul polonez al energiei, Krzysztof Tchórzewski, la Forumul Economic de la Krynica din septembrie 2017 a anunțat însă că investiția pe care o derulează în construcția a trei centrale termoenergetice alimentate cu cărbune ar putea fi ultima pe care guvernul de la Varșovia o face în domeniul combustibililor fosili.

În schimb, Krzysztof Tchórzewski a prezentat la Krynica câteva detalii ale unui plan guvernamental de dezvoltare a unor capacități energetice nucleare, explicând: ”Am vrea să construim 3 centrale, câte una în 5 ani, prima dintre acestea să fie operațională în 2029”. La acel moment costurile estimate pentru proiect erau de 6 miliarde euro.

La începutul anului 2019, același Krzysztof Tchórzewski a revenit cu noi detalii legate de planurile de dezvoltare ale energeticii nucleare și, mai ales, cu noi cifre: astfel, ministrul a anunțat că Polonia intenționează să construiască o centrală nucleară cu o capacitate de 6 GW, cu opțiunea extinderii până la 9 GW, în ideea de a reduce emisiile de CO2 și a-și asigura aprovizionarea cu energie.

Oficialul polonez a afirmat că speră ca Statele Unite să ofere sprijin pentru proiect, după ce ambele țări au semnat un memorandum de cooperare în domeniul energetic, inclusiv al energiei nucleare. De asemenea, Krzysztof Tchórzewski  a sugerat că mai mulți parteneri străini ar putea fi implicați în acest proiect: ”Este nevoie de investitori pentru aproximativ 30 de miliarde de dolari, însă acești bani ar urma să fie furnizați pe o perioadă de 20 de ani”, adăugând că întreaga investiție este estimată la aproximativ 60 de miliarde dolari.

Ungaria are planuri de extindere a centralei nucleare de la Paks cu încă două noi reactoare. Conform înțelegerii politice la nivel înalt, dintre Viktor Orban și Vladimir Putin, antreprenorul va fi compania de stat rusă Rosatom, care va livra Ungariei tehnologia VVER1200 pentru cele două reactoare noi.

Centrala nuclear-electrică de la Paks are deocamdată patru reactoare cu puterea instalată de 500 MW, tehnologia fiind tot rusă. Centrala acoperă aproape jumătate din consumul de energie al țării și este de presupus că noile grupuri, de 1200 MW fiecare, vor deveni un atu serios pentru Ungaria nu doar pentru a limita drastic importurile, ci chiar pentru opțiunea de a deveni un exportator de energie electrică în regiune.

La acest moment circa o treime din consumul de electricitate al Ungariei este asigurat din importuri, iar extinderea centralei de la Paks cu cele două reactoare noi, care vor înlocui în timp vechile unități construite în anii ’80, este de peste un deceniu în planurile Budapestei.

Cehia a aprobat încă din anul 2019 planul de dezvoltare de noi unități la centrala nucleară de la Dukovany, începând cu anul 2024. Planul a fost propus de o subsidiară a companiei energetice integrate cehe CEZ și prevede că guvernul va furniza garanții pentru ca proiectul să poată obține finanțare mai ieftină, în timp ce iar potențialii contractorii ar urma să fie selectați în anul 2024.

Ministrul ceh al industriei, Karel Havlicek, a precizat că guvernul ceh nu vrea să garanteze un anumit randament al investiției, așa cum, de exemplu, a procedat guvernul britanic, care a oferit garanții cu privire la prețul viitor al energiei electrice ce va fi vândut de noua centrală nucleară de la Hinkley Point C: ”Nu vom urma modelul britanic al unui sistem de tip CFD, contract pentru diferență, dar cu toate acestea vrem să oferim garanții de stat. Ce vor acoperi aceste garanții este un subiect ce va fi discutat ulterior. Ne așteptăm ca CEZ să fie investitor, iar CEZ va intra în acest proiect pe riscul său.”

Declarațiile ministrului ceh sunt interesante, pentru că și România negociază astăzi proiecte de dezvoltare energetică (unitățile noi de la Cernavodă, noul grup de 600 MW de la Rovinari) cu antreprenori chinezi (este și cazul Hinkley Point C) ce vor garantarea investițiilor inclusiv printr-un mecanism CFD. Cum speră Cehia să găsească investitori printr-un alt sistem de garanții guvernamentale, și dacă va și avea succes, rămâne de văzut.

RUSIA SI OBSESIA DE A TRANSFORMA TOTUL INTR-O ARMĂ

În competiția globală, Kremlinul resimte instinctiv cum argumentele Federației Ruse sunt tot mai puține, în timp ce establishment-ul politic nu renunță nici la discursul de mare putere, nici la ambițiile pe care le formulează, fără de care puterea în stat ar fi definitiv pierdută. Așadar transformă într-o armă orice argument de care dispune (sau uneori doar crede că dispune) și într-un război orice competiție la care participă, invitată sau nu.

Mini-seria de televiziune Cernobyl, difuzată de posturile de televiziune HBO și Sky, are meritul de a pune în discuție un reflex al puterii politice ruse de astăzi absolut similar cu cel al regimului ce conducea Uniunea Sovietică și care, confruntat în aprilie 1986 cu un dezastru major cauzat de explozia reactorului numărul 4 al centralei nucleare Cernobîl, din nordul Ucrainei, a gestionat dezastruos și cinic atât operațiunile de salvare, cât și pe cele de limitare ale efectelor dezastrului.

Presa rusă, ca la comandă, s-a lansat în atacuri împotriva serialului, probabil și ca urmare a faptului că, deși difuzat doar on-line în Rusia, Cernobyl a avut un mare succes de public, pe care stablishment-ul l-a dorit cu siguranță contracarat; așa se face că au apărut reacții de genul:

(i) ”Dacă anglo-saxonii filmează ceva legat de ruși, cu siguranță nu va corespunde adevărului” – afirmația îi aparține unui editorialist pe care TMT în consideră ca ultra-pro sovietic, și anume Anatoly Vasserman;

(ii) ”Mai lipseau urșii și acordeoanele”, este replica lui Stanislav Natazon, vedeta știrilor de la Rossia 24. Postul de știri Rossia 24 s-a străduit de asemenea să-i contrazică pe scenariștii serialului, care au încercat să lege sinuciderea lui Valery Alekseyevich Legasov, cel care a condus ancheta asupra cauzelor dezastrului de la Cernobîl, de presiunile pe care liderii Partidului Comunist le-au exercitat asupra sa, pentru a ascunde anumite fapte în raportul pe care l-a înaintat AIEA.

LegasovValery Alekseyevich Legasov

 

Potrivit editorialului Rossia 24, Legasov ar fi avut deplină autoritate și libertate în acțiunile sale, a putut chiar să publice în Komsomolskaya Pravda pe tema dezastrului și au fost prezentate și argumentele lui Mihail Gorbaciov, care a negat că Partidul ar fi refuzat să-i acorde lui Legasov titlul de Erou al Muncii Socialiste, cea mai înaltă distincție în stat.

Așa, ca la Radio Erevan, putem menționa retroactiv că scenariștii Cernobyl nu s-au înșelat prea mult: lui Valery Alekseyevich Legasov publicația Komsomolskaya Pravda i-a respins articolul la publicare în anul 1987 și l-a publicat la două săptămâni după sinucidere, iar în privința onorurilor PCUS, Legasov a fost îndreptățit să creadă că este persecutat, în condițiile în care Partidul acordase titlul de Erou al Muncii Socialiste mai multora dintre cei implicați în operațiuni și în anchetă, iar pe el l-a omis; i l-a acordat până la urmă, dar postum.

Dacă atitudinea Federației Ruse de astăzi nu diferă de cea a Uniunii Sovietice, întrebarea care se pune este cât de sigură este astăzi operarea centralelor nucleare ruse, sau construite cu tehnologie rusă (RBMKEGPVVER etc.) în străinătate de Rosatom (Rosatom State Nuclear Energy Corporation), chiar dacă acestea sunt periodic inspectate/verificate și de experții AIEA.

Rusia se află în competiția globală cu alte state producătoare de tehnologii nucleare civile, ofertând tehnologia VVER (atât VVER–1200, cât și versiunea de capacitate mai mică VVER-600) pentru diverse zone ale lumii (vezi tabelul din figura 1), inclusiv în Uniunea Europeană (Slovacia, Ungaria, posibil Bulgaria).

Proiecte ruseFigura 1; sursa Wikipedia

 

Recent, presa internațională publica știrea că Rusia are în plan să transporte pe Oceanul Arctic o centrală nucleară plutitoare, numită ”Amiral Lomonosov”, pe o distanță de aproximativ 3.500 de mile marine, de la Murmansk la Pevek.

Decizia Moscovei a atras critici ample din partea activiștilor de mediu, care au poreclit ”Amiral Lomonosov” un Cernobîl plutitor. Proiectul face parte din planurile Kremlinului de dominație în zona arctică, iar platforma plutitoare, lungă de 144 de metri, cu două reactoare nucleare de tip KLT-40 (similare cu cele care echipează spărgătoarele de gheață rusești) ar trebui să furnizeze electricitate localităților din regiunea Ciukotka și companiilor care extrag acolo hidrocarburi și pietre prețioase.

Admiral LomonosovTraseul arctic al Amiral Lomonosov

 

Cum spuneam, pentru Rusia totul este sau poate deveni o armă cu utilitate geopolitică. Rusia a ofertat cu tehnologie nucleară Iranul, aliatul din orientul Mijlociu, imediat după ce s-a semnat JCPOA, construiește de asemenea centrale nucleare în India (adversarul neîmpăcat al Pakistanului), în Turcia lui Erdogan și, după Slovacia, caută să dezvolte proiecte în Ungaria și Bulgaria, state membre ale Uniunii Europene, pe lângă piețele sale tradiționale (China, Vietnam, Belarus etc.).

DOUĂ SOLUȚII PENTRU ACELAȘI VIITOR: GERMANIA ȘI MAREA BRITANIE

Sunt cunoscute planurile Germaniei de a renunța la producția de energie în centrale nucleare începând cu anul 2022. Este o opțiune politică, se pare larg susținută de opinia publică și exprimată puternic de Partidul Verzilor; doar că odată consolidată această opțiune, politicienii germani și implicit guvernanții au început să întoarcă privirile către capacitățile nucleare din proximitate și să ceară unor state ca Franța și Belgia să ia în considerare de urgență închiderea reactoarelor vechi.

Ținta clară a politicienilor și activiștilor germani sunt cele două centrale nucleare ale Belgiei, și anume Tihange, cu trei grupuri energetice, și Doel, cu patru grupuri energetice, operate de Electrabel și puse în funcțiune în deceniile opt și nouă ale secolului trecut. Belgienii au respins ”îngrijorările” Germaniei ca fiind nefondate, dar au acceptat, în anul 2016, să constituie o comisie nucleară comună de safety, care să inspecteze periodic cele două centrale nucleare belgiene.

Germania a încheiat acorduri similare și a constituit comisii comune de nuclear safety și cu Franța, respectiv cu Cehia, din aceleași motive. Pe de altă parte, focusându-se pe cele două centrale belgiene operate de Electrabel, care este o subsidiară a Engie, guvernul și activiștii germani au transmis implicit un semnal de nemulțumire și spre politicile Franței în materie de energie nucleară.

Ministrul luxemburghez al mediului, Carole Dieschbourg, a dat indirect glas acestei nemulțumiri, chemând la coagularea unei alianțe europene anti-nucleare, primul partener al alianței urmând să fie, desigur, Germania. Nici Austria nu are o abordare foarte diferită, în condițiile în care, asemeni vecinului său din nord, pune o extraordinară presiune pe Cehia și Slovacia, sub pretextul securității nucleare, cu intenția implicită de a bloca inclusiv planurile pentru modernizarea sau extinderea centralelor nucleare existente.

Marea Britanie a decis în anul 2008 să dea curs unui program de dezvoltare de noi grupuri atomo-energetice la Hinkley Point și astfel s-a dat starul proiectului Hinkley Point CHinkley Point B, centrala nucleară în funcțiune, este operată de EDF Energy, iar pentru dezvoltarea noului proiect, o subsidiară a EDF, și anume NNB Generation Company s-a asociat cu concernul chinez China General Nuclear Power Co. (cu care negociază și România, pentru unitățile noi de la Cernavodă).

HPCNoul proiect de la Hinkley Point va avea două grupuri atomo-energetice cu capacitate instalată de 1630 MW fiecare, proiectul fiind de tip EPR aparținând AREVA (unități similare se mai construiesc în Finlanda, la Olkiluoto, în China, Taishan 1 și 2, respectiv în Franța, la Flamaville) și va asigura, la punerea în funcțiune, circa 13% din producția de energie a regatului. Costul investiției, estimat inițial (în 2009) la 12,4 miliarde de lire a ajuns în anul 2018 să fie evaluat la peste 20 de miliarde de lire, în timp ce anul punerii în funcțiune este prevăzut pentru 2025.

Proiectul din Marea Britanie este interesant pentru România, pentru că investitorii EDF și CGNPC au negociat cu guvernul Marii Britanii o schemă de ajutor de stat de tipul CFD, care să le asigure un preț de vânzare în jurul a 85 de lire/MW (Autoritatea Națională de Audit calculând că planul îi va costa consumatorii britanici circa 50 de miliarde de lire în total). Fiind în cauză un ajutor de stat, a fost notificată Comisia Europeană, care și-a dat acordul în octombrie 2014.

În mod evident, proiectul s-a confruntat și se confruntă cu multe critici, întrucât se consideră că Whitehall a autorizat cea mai costisitoare variantă posibilă, eludând cu obstinație multe alte variante mult mai favorabile. Dieter Helm, profesor de economie la Oxford, a calculat de exemplu că dacă guvernul se împrumuta din piață și finanța proiectul la o dobândă de 2%, față de 8,5-9% rata costului de capital la EDF, proiectul ar fi fost cu mult mai ieftin.

dieter helmDieter Helm

 

Doi cercetători de la Universitatea din Sussex, Andy Stirling și Phil Johnstone, au mers chiar mai departe cu asumpțiile, informând parlamentarii că de fapt mecanismul negociat ca ajutor de stat pentru Hinkley Point C ar ascunde o subvenționare încrucișată nedeclarată a programului militar Trident de dezvoltare de submarine nucleare.

În anul 2015 consilierul politic al Theresei May, Nick Timothy, a publicat un articol în care i-a criticat dur pe David Cameron și George Osborne pentru că au permis implicarea companiilor chineze în sectoare cheie ale economiei britanice, dând exemplul proiectului Hinkley Point C. Cu toate acestea, în septembrie 2016 primul guvern condus de Theresa May a autorizat continuarea proiectului respectiv, în formula cunoscută, care include și investitorul chinez.

În fine, îngrijorări serioase au apărut în Marea Britanie datorită mai multor probleme de safety raportate la tehnologia EPR atât la grupurile energetice de la Flamaville cât și de la Olkiluoto. În anul 2016 directorii EDF Thomas Piquemal și Gérard Magnin au demisionat, motivând că nu-și pot asuma riscurile proiectelor cu tehnologia Areva – EPR.

Chris Bakken, director de proiect la EDF Energy, la momentul în care a părăsit compania (martie 2016), s-a văzut nevoit să dezmintă pentru mai multe publicații[14]faptul că plecarea sa ar avea vreo legătură cu existența unor probleme de safety la viitoarele grupuri de la Hinkley Point C, și a ținut să precizeze că dacă s-au făcut erori la Flamaville și la Olkiluoto, în niciun caz acestea nu se vor repeta și la proiectul britanic.

FACEM ȘI NOI CEVA?

Petrișor Peiu, în ”15 proiecte naționale care ar putea transforma România”, numea o serie de proiecte de importanță sistemică, pe care orice guvern, indiferent de doctrină, ar trebui să le susțină pentru a transforma România într-o societate dezvoltată și economia sa întruna robustă. Câteva din cele cincisprezece proiecte sistemice propuse de Petrișor Peiu sunt din sfera energetică: (i) exploatarea resurselor de gaze naturale din Marea Neagră, (ii) generalizarea alimentării cu gaze naturale pentru tot teritoriul (asemeni Ungariei) și două noi centrale alimentate cu gaze naturale, asemănătoare celei operată la Brazi de OMV Petrom, în fine (iii) două noi reactoare nucleare de 1000 MW, echivalentul a 25% din actuala putere instalată operabilă la nivel național.

Lipsa acestor proiecte întârzie transformarea potențialului factorilor de producție ai României în aport efectiv la competitivitate și tot Petrișor Peiu este cel care ilustrează printr-un exemplu comparativ efectele lipsei noastre de competitivitate: ”Nu avem decât 700 de kilometri de autostradă? Ei bine, ungurii au o țară de două ori mai mică, dar cu o rețea dublă de autostrăzi. Nu avem decât 3 universități în primele 1.000 din lume? Ei bine, ungurii au 6. Nu exportăm bunuri nici măcar de 70 de miliarde de euro? Ei bine, ungurii exportă de peste 100 de miliarde de euro. (…) Nu suntem încă în OECD sau în spațiul Schengen? Ei bine, ungurii sunt demult acolo. Nu putem să distribuim gazul decât pentru 35% din România? Ei bine, ungurii îl distribuie în 95% din țara lor. Nu putem să construim două noi reactoare nucleare? Ei bine, ungurii construiesc încă două reactoare la 120 km de Timișoara.

Am adus în discuție analizele lui Petrișor Peiu, pentru că argumentele sale vin să sublinieze cel puțin trei aspecte capitale care ar trebui foarte bine înțelese la București:

(i) Agenda Strategică a Uniunii Europene este de fapt o strategie de creștere a competitivității în confruntarea economică cu celelalte blocuri economice puternice ale lumii, adică SUA și China, precum și a fortificării argumentelor de forță în raport cu Federația Rusă (în special), pentru a oferi credibilitate, coerență și coeziune de bloc;

(ii) Cele patru state care au avut observații la componenta de planificare strategică a acțiunilor pentru neutralitatea climatică au formulat opinii constructive tocmai pentru că țintesc să-și fortifice aportul propriilor resurse în concertul european și nu vor să devină simple state asistate;

(iii) Guvernul României are posibilitatea să se agațe de ultimul tren pentru dezvoltarea competitivității, subsumând o strategie smart și un plan de măsuri realist construit, dar îndrăzneț, agendei strategice europene; dezvoltarea sectorului de gaze naturale și a celui nuclear nu se exclud nicidecum pentru România, dimpotrivă, pot asigura împreună un aport valoros la neutralitatea climatică a Europei. Cu o condiție capitală: să nu mai pierdem timpul, să nu mai facem paradă de patriotism și vorbe goale, în timp ce alții în jurul nostru știu ce vor, investesc și o fac temeinic!

În luna mai ac., Nuclearelectrica și China General Nuclear Power Corporation au semnat oficial acordul preliminar cu privire la continuarea proiectului construirii și operării reactoarelor 3 și 4 de la centrala Cernavodă. Potrivit comunicatului emis de Nuclearelectrica cu acest prilej:

Acordul Investitorilor în formă preliminară prevede înființarea societății de proiect (JVCO) având drept scop limitat să fie singura platformă tehnică și operațională pentru dezvoltarea ulterioară a Proiectului. Data limită pentru înființarea JVCO este de 60 de zile lucrătoare de la data semnării Acordului Investitorilor în formă preliminară. JVCO este o societate pe acțiuni, înființată în temeiul Legii nr. 31/1990 privind societățile și va avea o durată inițială de 2 ani. Participația CGN în compania de proiect va fi de 51%, iar cea a SN Nuclearelectrica SA, de 49%.

Vestea semnării acordului poate fi în egală măsură una bună, dacă negocierile vor ajunge la un rezultat pozitiv și într-un orizont de timp optim, sau dimpotrivă, una deloc bună, dacă negocierile nu vor duce la niciun rezultat și se va fi pierdut timpul inutil.

Acordul a fost semnat din partea chineză de Bian Shuming, care este și persoana ce conduce subsidiara China Nuclear Power Corporation din Marea Britanie (dezvoltatorul Hinkley Point C); din perspectiva Beijingului, cele două proiecte europene vor urmări același tipar. Partea română a confirmat implicit asumpția, atunci când a dezvăluit că se ia în calcul modelul CFD, deci guvernul caută soluții pentru acordarea unui ajutor de stat dezvoltatorului chinez.

Am să las pentru un articol viitor analiza privind perspectivele soluției de dezvoltare a noilor grupuri nucleare de la Cernavodă printr-o strategie similară celei britanice, pentru articolul de față aș dori doar să mai punctez că selectarea China Nuclear Power Corporation pare să nu fi fost cea mai fericită soluție – din păcate guvernul nostru nu a reușit să aibă suficiente oferte pe masă, din care să o poată selecta pe cea optimă – și că autoritățile noastre par să fie conștiente  că este așa:

(i) dacă modelul CFD, în sine, aduce unele argumente benefice în piață, pentru piața din România s-ar putea să fie înrobitor pentru consumatori, cei care, până la urmă, plătesc orice cost suplimentar în materie de dezvoltare energetică. În Marea Britanie Autoritatea de Audit a calculat că pentru fiecare liră investită în proiect, consumatorii vor plăti alte 2,5 lire care să susțină schema de ajutor impusă de aplicarea modelului CFD. Respectând proporția, în România schema de ajutor de stat ar putea costa consumatorii români circa 70 de miliarde de lei;

(ii) Secretarul de stat Doru Vișan a declarat în presă că România ia în calcul alte variante pentru situația în care acordul cu CGN cade: ”Există (scenariul lipsei unui acord final cu CGN – n. r.) datorită faptului că ai un partener care impune niște capacități care pot fi suportate sau nu pot fi suportate. După părerea mea, dacă noi creăm cadrul investițional, adică CFD-ul, consider că partenerul ar trebui să semneze acordul final. Mai mult decât atât nu se poate face.”;

(iii) Un congressman de Illinois, și anume Adam Kinzinger, l-a interpelat la mijlocul lunii mai ac. pe secretarul de stat al energiei, Rick Perry, la o audiere în Congresul SUA, în modul următor: ”Sunt îngrijorat că aliații noștri români iau serios în calcul să facă afacerea cu compania chineză de stat China General Nuclear Power Corporation. Săptămâna aceasta România a semnat un acord preliminar cu firma chineză pentru construcția a două noi reactoare în valoare de câteva miliarde de dolari. Avem companii americane care își doresc să construiască, dar oferta lor a fost refuzată de guvernul României din cauza influenței crescânde a Chinei în România. Pentru a înrăutăți lucrurile și mai mult, cele două noi reactoare nucleare sunt amplasate lângă Marea Neagră la câțiva km de baza MK unde avem soldați americani.] Rick Perry s-a arătat în consonanță cu evaluarea congressman-ului, ceea ce înseamnă că partenerii noștri strategici, pe canale diplomatice și militare, au transmis și Bucureștiului respectivele îngrijorări.

Analiza de față și-a propus doar să atragă atenția că, raportat la Agenda Strategică a Uniunii Europene, România are aceeași problemă ca Polonia, Ungaria, Cehia și Estonia, ba chiar mai gravă, pentru că, spre deosebire de cei patru, guvernul nostru se ferește să o recunoască fățiș.

Refuzând să recunoască public problemele pe care le are în sectorul energetic și făcând exces de retorică optimistă, România pierde timp prețios și pierde potențiali investitori de valoare; că este așa se vede din faptul că ExxonMobil și-a anunțat exit-ul, iar pentru noile grupuri atomo-energetice de la Cernavodă am ajuns să negociem fără încredere și fără perspectivă cu un antreprenor chinez ce are pretenții exagerate; negociere care ne-a pus și într-o poziție delicată față de aliatul nostru strategic, Statele Unite ale Americii.

Într-un cuvânt, România are probleme în energie pe care guvernul neștiind sau nedorind să le accepte și să le gestioneze așa cum o cere interesul național, nu poate decât să le agraveze, iar consecințele le vom suporta, ca de obicei, cu toții.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.